Dezvoltatorii încearcă să sugereze că marea nevoie de locuinţe se va transforma în curând într-o mare cerere, dar nimeni nu-i mai crede.
România este o ţară de proprietari. Peste 95% din locuinţe sunt în proprietate personală, procentul depăşind cu mult alte ţări. Tot la noi se vorbeşte de o mare nevoie de locuinţe. Aparent, cele două aspecte se bat cap în cap. Locuitorii din mediul rural şi pensionarii au însă cea mai mare pondere în rândul proprietarilor. Cu toate acestea, nu există încă nicio şansă ca nevoia urbană de locuinţe să se concretizeze în cerere solvabilă.
Încercarea dezvoltatorilor de a-i grăbi pe potenţialii clienţi să cumpere, invocând marea nevoie de locuinţe, este din start sortită eşecului. Nimeni nu se înghesuie să cumpere. Nevoia de locuinţe a fost şi este departe de a se suprapune cu o cerere reală. Nici pe termen lung nu există perspective în acest sens, decalajul fiind mult prea greu de recuperat, mai ales ca urmare a lipsei de bani.
Concepte nedigerate din import
Există tot felul de studii şi diverse criterii de calcul corelate nevoii de locuinţe. Marea problemă a acestor studii este că sunt făcute după standarde vestice de locuire. Pentru România, aceste standarde rămân deocamdată doar un ideal greu de atins. Conform acestor studii, în fiecare an trebuie construite zece locuinţe noi la mia de locuitori. Un alt criteriu de calcul este ca într-o încăpere să nu fie mai mult de două persoane. Plecând doar de la aceste criterii şi având în vedere faptul că la noi peste 10% din locuitori, dintr-un fond de locuinţe de aproape nouă milioane, stau mai mult de doi în cameră, ar rezulta că e nevoie de peste un milion de locuinţe.
„S-a acumulat o nevoie nerezolvată. Dacă în anii ‘80 se construiau 7-8 locuinţe la mia de locuitori, în prezent abia se ajunge la două locuinţe la mia de locuitori. Există foarte puţine şanse ca această situaţie să se rezolve în următorii 30 de ani”, a declarat Liviu Daschievici, expert tehnic în construcţii. „În anul 2008 s-au construit aproximativ 40.000 de unităţi locative, foarte puţin comparativ cu perioada anilor ‘90 sau ‘80. Mai grav este că, în ultima perioadă, aproximativ 110.000 de locuinţe au fost anunţate ca proiecte, dar s-a renunţat la ele”, a adăugat Laurenţiu Plosceanu, preşedintele Asociaţiei Române a Antreprenorilor din Construcţii. În Vest, construcţia noilor locuinţe merge în paralel cu procesul de reabilitare. La noi, nici una, nici cealaltă nu prea funcţionează. „Într-o ţară nu contează doar cât se construieşte, ci şi cât se înlocuieşte pentru că se construieşte în general în funcţie de gradul de înlocuire. Contează vârsta medie a locuinţelor, dar şi sporul de populaţie”, atenţionează Dan Ioan Popp, manager general al Impact Developer & Contractor.
Cele mai multe proprietăţi – în mediul rural
România are locuinţe proprietate personală în proporţie de peste 95%. Procentajul e mare şi pentru că, după 1990, aproximativ 27% din fondul locativ s-a vândut chiriaşilor. Am fi înclinaţi să spunem că nevoia de locuinţe este foarte mică. Lucrurile stau exact pe dos însă, dacă avem în vedere componenţa acestui fond locativ. „Avem una din cele mai mari ponderi din Europa a locuitorilor din mediul rural – 47,3% din totalul populaţiei şi 90% din suprafaţa ţării. Ruralul este mult subdezvoltat în comparaţie cu standardele ţărilor dezvoltate. În dimensionarea necesarului intră şi gradul de înlocuire a fondului locativ existent, şi gradul de uzură”, declară Anca Bidian, CEO al Kiwi Finance. „Ponderea semnificativă a proprietăţilor este în mediul rural sau în zone lipsite de perspective economice. Asistăm la un fenomen de polarizare a nevoii în jurul marilor oraşe ale ţării, acest lucru exercitând o adevărată presiune în astfel de zone”, a nuanţat Mirela Raicu, Partener în cadrul ESOP Consulting.
„Sunt foarte multe persoane care trăiesc la limita subzistenţei, dar locuiesc într-o casă supradimensionată, şi vârstnici care găsesc cu greu bani de medicamente, dar stau în-
tr-o casă din centrul oraşului”, adaugă Bidian. În acest timp, tinerii activi care migrează în oraşele mari nu întâlnesc o ofertă convenabilă cantitativ sau calitativ.
Apartamente-muzeu
Aproape 90% din fondul locativ este mai vechi de 20 de ani. Mai mult decât atât, peste jumătate din locuinţele proprietate sunt mai vechi de 40 de ani. Aproape 75.000 de blocuri în care sunt aproximativ trei milioane de apartamente necesită reabilitare termică. Pe plan local nici nu se construieşte destul, dar nici nu se reabilitează suficient.
Cu fonduri de opt ori mai mari faţă de 2008, Ministerul Dezvoltării îşi anunţa intenţia de a reabilita termic peste 22.000 de apartamente, la acestea adăugând şi promisiuni pentru construcţia de apartamente noi. Chiar şi dacă aceste promisiuni s-ar realiza cu întârziere, după 20 de ani în care nu s-a făcut nimic e greu de recuperat decalajul în următoarele două decenii. Asta şi dacă s-ar construi foarte mult. Deocamdată însă, multe proiecte sunt amânate.
Finanţarea – atât a dezvoltatorilor, cât şi a cumpărătorilor – rămâne o problemă greu de rezolvat. „Necesarul mare de locuinţe cu o cerere solvabilă mică, dictată de veniturile medii, duce la lipsa ofertei, pentru că nu există interes investiţional”, precizează Bidian.
Studiile sociologice atrag aten-ţia, de asemenea, că nevoia de locuinţe nu trebuie neapărat să se concretizeze într-o achiziţie. Astfel, la români cel puţin, decizia de a cumpăra o nouă locuinţă sau de a o schimba pe cea veche se face mai ales pe considerentul convieţuirii cu mai mulţi la un loc şi mai puţin pe calităţi precum vechi sau nou. Accentul pe calitate este pus abia la urmă şi în niciun caz dacă nu există finanţare. Este principalul motiv pentru care deciziile schimbării apartamentului vechi cu altul nou sunt amânate.
Fuga de chirie
În ţările dezvoltate, chiria – un instrument locativ foarte utilizat – este bine reglementată juridic şi fiscal. Acest comportament s-a dezvoltat pe o mobilitate crescută de relocare a forţei de muncă şi pe o lungă tradiţie de creditare ipotecară. La noi, creditarea ipotecară e nouă, iar mobilitatea economică este mai redusă. „În România, chiria ca soluţie locativă a fost preponderent temporară şi tranzitorie, pentru studenţi sau forţă de muncă în migraţie dinspre rural spre oraşele mari”, declară CEO-ul de la Kiwi Finance. „Nu există o piaţă stabilă a închirierilor şi nici o oarecare predictibilitate a preţurilor. În plus, în perioada 2007-2008 au fost multe rezilieri de contracte, operate de proprietari din cauza creşterii temporare a preţului în piaţă”, adaugă Mirela Raicu. „Între chirie şi valoarea proprietăţii rezidenţiale este un raport dat de capitalizare. Practic, valoarea locuinţei este un multiplicator de chirii anuale; cu cât multiplicatorul e mai mic, cu cåt investiţia e mai bună”, declară Adrian Crivii, director general al companiei de evaluare Darian Rom Suisse.
Pe multe segmente de ofertă se întâmplă ca o chirie în Bucureşti să fie mai mare decât în oraşe precum Frankfurt sau Milano, locaţii cu o putere mult mai mare de cumpărare şi o ofertă mai bogată. „În plus, perioada comunistă i-a privat pe români de dreptul la proprietate şi a născut o dorinţă pentru… fructul oprit. În Vest, plata unei chirii lunare nu este considerată o pierdere, ca în România”, declară Raicu.
Sursa: Saptamana Financiara